De Sîntă Mărie, la Moisei...

De Sfînta Maria Mare, la Mănăstirea Moisei...
FOTO:  Vasile Danci Morosanu 

Mănăstirea Moisei a fost şi în acest an, pe 15 august, loc de întîlnire pentru mii şi mii de pelerini, locuitori ai comunei, ai localităţilor limitrofe dar şi turişti care cunosc frumuseţea praznicului Adormirii Maicii Domnului aici, pe meleaguri maramureşene, acest sfînt lăcaş fiind unul dintre punctele de atracţie de sărbătoarea Sîntei Mării, cum se spune în popor, alături de mănăstirea Rohia, (oarecum mai) cunoscută deoarece este legată de numele lui Nicolae Steinhardt, monahul şi cărturarul convertit de la cultul mozaic la ortodoxie, celebrul de-acum autor al lucrării "Jurnalul fericirii". Ceea ce dă o notă personală, unică, mănăstirii de la Moisei sunt acele procesiuni (numite în zonă "prosesii") care constau în grupuri de credincioşi organizaţi la nivel de parohii (sau de comune) care, la această sărbătoare, se-ntrec în cîntări de slavă închinate Sfintei Fecioare Maria, înconjurînd biserica într-un alai care conferă o emoţie deosebită chiar şi localnicilor, ca să nu mai vorbim de turiştii prezenţi cu această ocazie la Moisei... 

Pelerinajele cu ocazia sărbătorii SfântaMaria Mare la această mănăstire sunt datate documentar încă din anul din 1873, acestea contribuind în mod deosebit la salvarea bisericii de lemn în perioade de inactivitate, dar şi la faima mănăstirii şi a comunei Moisei, încă din secolul al XIX-lea. Deloc întîmplător, în acest context, prosesiile de la Mănăstirea Moisei au fost foarte apreciate şi de către actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, prezent la Moisei cu mai bine de 10 ani în urmă, dealtfel, tocmai datorită acestei tradiţii, existînd demersuri care dau mari şanse ca aceste procesiuni să intre în Patrimoniul UNESCO…

Pentru cei care nu cunosc reperele istorice ale acestui sfînt lăcaş, bine de ştiut este faptul că pînă la 1756, cand a fost desfiintata mănăstirea din Peri, mănăstirea Moisei a fost considerată a doua mănăstire ca importantă pe meleagurile maramureşene, iar, dupa aceea, ca primă mănăstire. Potrivit legendei, prima manastire la Moisei a fost ridicata de credinciosii Moise Coman si sotia sa Dochia, născută Şerban, iar conform unei inscripţii păstrate pe o bîrnă din peretele nordic al bisericii vechi, putem considera începuturile vieţii monahale la Moisei încă de la finele secolului al XVI-a, mai exact, de la anul 1599…

TRAISTA CU AMINTIRI...

Dealu Mare

Slăbînoacele...

Ieşeau tîrziu, aşa, mai după ce se întuneca bine, una cîte una, la început, apoi cîte trei, sau chiar mai multe, cîrduri, cîrduri, dănţuind deasupra cimitirului de la poalele Dealului Mare unde se-mpreunau şi se despărţeau pînă după miezul nopţii de zicei că a luat dealu' foc, nu alta... Nimeni nu ştia cînd vin să se arate, iar cînd împînzeau cimitirul ne strigam unii pe alţii de răsunau văile - şi Buieni, şi Hăluşteni, şi Hărbunceni, toţi lăturenii de ne-nvecinam în Staniştea încă vie şi gălăgioasă din Maramureşul copilăriei mele.

Stăteam cocoţaţi pe gard şi le număram, fascinaţi de focul jucăuş, de-aievea, pînă se găsea vreunul dintre copii să dea drumul la vreo sperietură, de umpleam ograda, care mai de care mai buimac. Totul se termina cînd se băga mama între noi de ne potolea cu o vargă subţire de alun, după care ne aduna în casă şi ne stingea cărbuni, făcînd cruci, una după alta, peste gura ulcelei plină cu apă blagoslovită cu "Tatăl Nostru", rugăciune spusă de fiecare dată pe şoptite şi, nu ştiu de ce, cu ochii închişi, ca nu cumva să se lege de vreunul duhul "slăbînoacelor"…

Nici atunci şi nici mai tîrziu, după ce m-am făcut cu patalama de şcoli înalte, unde am întîlnit universitari care de care mai învăţaţi, n-am ştiut de unde vine numele acela ciudat al luminilor care încă mai dănţuiesc prin nopţile feerice din amintirile mele. Prima întîlnire cu slăbînoacele a fost în serile cu poveşti bîntuite fără excepţie de Fata Pădurii precum şi de alte arătări de miez de noapte pe care mama le aducea cu ea de pe altă lume, de pe vremea bunicilor. Aşa am învăţat că acolo, sub poalele Dealului Mare, din cînd în cînd, după ce se lasă noaptea, sufletele celor proaspăt petrecuţi pe lumea cealaltă veneau să petreacă, pînă a nu se împlini cele 40 de zile care le ferecau definitiv trecerea din lumea fără de dor. Şi tot mama ne-a învăţat încă de mici cum să alungăm duhurile din poveştile ei, ca nu cumva să se lege "boala cea rea", de la focurile despre care, mai tîrziu, am aflat că se arată numai în locurile unde stau îngropate comori.

Într-o seară, pe-aproape de vremea cînd aşteptam să mă ia "la ordin", la cătănie, slăbînoacele, care-mi luminaseră atîtea nopţi pline de mister, nu s-au mai arătat, spre dezamăgirea noastră, a copiilor mari de-acum care încă mai propteam gardul ogrăzii pînă tîrziu, spre miezul nopţii. Încurcată, mama ne-a spus că "duhurile au intrat în oameni", pentru că "aşa scrie la carte", şi scuipa în toate părţile, spunînd cu voce tare "ptu', dute-n pietre seci!", iar noi ne făceam cruce cu limba-n gură, întristaţi şi speriaţi, deopotrivă, fie că era ziua-n amiază, fie că era noapte afară, ca nu cumva duhurile din focurile acelea jucăuse să se prindă, cum era dusă vorba despre slăbînoacele care încă mai luminează feeric prin noptile din verile amintirilor mele...   

DATINI STRABUNE_DESPRE COMORI

Asculta mai multe audio folk