MOŞ NICOLAE, VESTITORUL...

De cum treceam de sărbătoarea Sfîntului Nicolae, fiecare zi a lui Undrea era numărată şi socotită într-o pregăteală asiduă pentru ceea ce aşteptam cu toţii în seara de 24 cînd Moiseiul vuia de-a lungul şi de-a latul de colindele care vesteau Naşterea lui Iisus, Pruncul Sfînt căruia cu mic, cu mare, cu toţii ne pregăteam să-I aducem jertfa noastră de credinţă într-un spectacol întreg care, luat în parte, ar necesita (măcar) un blog aparte în spaţiul virtual...

Cum spuneam, febra pregătirilor pentru marea şi mereu luminoasa sărbătoare a Crăciunului începea cam după ziua lui “Moş Nicolae”, sfîntul care nu lipsea niciodată şi care mereu ne aducea daruri, mai mici sau mai mari, daruri ce ne umpleau sufletele de bucurie. Cu vărguţa nu ţin minte să fi venit vreodată Moşul chiar dacă mama ne spunea mereu în ajun, nu ştiu de ce, că am fost cuminţi “ca gardu şi ca cioara”, năzbîtiile, care mai de care, fiind uitate de către generosul personaj de poveste de-acum la vederea ghetuţelor prospăt lustruite, strălucitoare “ca-n armată”, cum ne lăuda tata, pe care le aşezam înainte de culcare în verandă şi nu în geam, aşa ca să poată veni Moşul… Veselia era mare, de fiecare dată dimineaţa, îndeobşte, cînd luam urma darnicului Nicolae, cît despre invidii şi comparaţii nepotrivite legate de darurile primite nu prea era pricină deoarece Moşul avea grijă să cumpănească mereu pe măsura rangului celor patru beneficiari, iar dacă vreodată se-ntîmpla să avem vreo “reclamaţie”, dintre mezinii casei, gîlceava se liniştea fuguţa cînd tata spunea “tu eşti mai mic, la anu' o sî-ţ aducă şi ţie mai mult” şi gataaaaaaa, treceam la savurarea prăzii, cel mai adesea asta însemnînd dulciurile poftite cu bunăvreme înainte pentru care aveam grijă să-i dăm de ştire lui Moş Nicolae, mesagerii fiind invariabil mama şi tata despre care tîrziu am aflat că, de fapt, ei făceau... cărţile în această delicată "afacere" hibernală. Apoi, toată lumea se liniştea frămîntată de pregăteala de care spuneam, pentru sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou care aduceau mereu în viaţa noastră o agitaţie aparte comparabilă, poate, doar cu sărbătoarea Sîntei Mării, de pe 15 august, cînd este hramul Mănăstirii de la Moisei, această zi aducîndu-i acasă pe toţi moiseienii plecaţi departe de vatra satului într-o bună tradiţie care, din fericire, nici acum nu s-a pierdut. Practic, vînzoleala care ne-a marcat de atîtea ori, nouă, copiilor, acelaşi Decembrie plin de lumină şi de bucurii, ne-a făcut bogaţi pe viaţă, o bogăţie care, odată (astfel) dobândită, n-o mai pot răscumpăra toţi banii pămîntului şi care nici că se poate compara cu excursiile exotice sau cine mai ştie ce “avantaje” cu care, acum, odraslele patronilor mai mult sau mai puţin analfabeţi se-mbată în ţara lui “Moş Crăciun cu plete dalbe” secătuită de Lumina pură a sărbătorilor de odinioară şi sărăcită aproape definitiv de toată acea frumuseţe care ne înălţa sufletele, de bucurie, pînă pe sub luna cea plină care încă mai luminează, în sufletul meu cel puţin, cocoţată deasupra Pietrosului de amintiri parcă mai grandios şi mai impunător, de fiecare dată, în nopţile geroase de Crăciun şi de Anul Nou…