2012 SĂ V-ADUCĂ PACE ŞI ÎMPLINIRI, LUMINĂ ŞI BUCURII ÎN SUFLET ŞI ÎN CASE, LA MULŢI ANI !

S-O LĂMURIM CU COLINDUL…

Crăciunul ACASĂ, la Moisei, pohta dar nu şi bucuria mea de fiecare iarnă, din păcate...  Aici, în 2007,  mai norocos, acasă la bunii noştri prieteni Ionel (Loioş) şi Măriuca Pop

Începînd de la sărbătoarea „Intrării Maicii Domnului în Biserică”, praznic marcat în Calendarul Ortodox la finele lunii noiembrie şi care, astfel, cade de fiecare dată pe la-nceputul Postului Crăciunului, în Biserica Ortodoxă este, ca să spun aşa, liber la colinde...  Asta deloc întîmplător, pesemne, de vreme ce în tradiţia noastră romînească sensul cel mai profund şi, aş adăuga fără nici o umbră de reţinere, corect al colindului este (sau ar trebui să fie !!!) în prezent vestirea marelui eveniment de la sfîrşitul postului, anume acela al Naşterii Pruncului Iisus, sărbătoare al cărei fior îi înalţă pe credincioşi, mai ales, dar şi pe cei care nu sunt marcaţi de o evlavie deosebită întru cele sfinte.

Despre colinde, de cînd mă ştiu, se vorbeşte aşa, de-a valma, în sensul că „Trei crai de la Răsărit” se socoate a fi la fel de... colind cu „Împodobeşte mamă bradul”, de pildă, asta aşa ca să luăm doar două exemple binecunoscute, două „colinde” foarte des auzite în perioada sărbătorilor de iarnă, fie prin bătături, la vreme de Ajun, fie, sau mai cu seamă, pe toate canalele media, prin excelenţă cele audi-video. Că aşa stau lucrurile în teren (era să spun în metrou !), nici o noutate, limpede ca „bună ziua”, doar că atunci cînd se dă „bun de colindat”, ca să parafrazez o expresie din presa scrisă unde redactorul numit „cap limpede” girează publicaţia dînd „bun de tipar”, nu mai putem vorbi despre acel „cap limpede” aproape dispărut din peisaj mai ales în ultima vreme cînd, odată cu „înnoirea” democratică (cică !!!) a societăţii româneşti, tradiţiile şi datinile noastre au cam luat-o la vale presate de factori diverşi, o mulţime cu provenienţe de import, dar şi datorită unei degenerări a societăţii în general, mai ales în mediul rural unde, bătrînii mai cu seamă, depozitari ai tradiţiei sănătoase, au plecat după steaua lor din cer iar ceea ce se perpetuează nu mai este decît o umbră palidă a moştenirii acestui popor care a ajuns să mai colinde cît de cît neaoş doar pe la căminele culturale, la fel de fel de festivaluri, sau/şi, adesea, la televizor, la „Tezaur folcloric” unde mai există cît de cît un filtru care nu lasă să se perpetueze „modernismul” care ucide aceste minunate tradiţii.

Dar să vedem, aşa ca la carte, cam ce-i cu colindul românesc, cel de la rădăcinile neamului, şi cum a ajuns el astăzi, mai bine spus ce a mai rămas din autenticitatea lui care defineşte spiritualitatea românească în mod fundamental ?  Dacă este să ne luăm după Wikipedia (apucătură de internaut, la modă !) despre colinde se spune că ar fi „...niște cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 și 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină^[1]. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua^[2]. Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou^[3]”, cu menţiunea, aşa ca un gen proxim, că “Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri”. I-auzi definiţie: „nişte” cîntece, cînd, de fapt, acestea se confundă cu rădăcinile fiinţei noastre, drept pentru care, deloc întîmplător, avînd în vedere o asemenea coordonată, marele filozof Constantin Noica propune UNESCO trei noţiuni definitorii pentru spiritualitatea românească, respectiv: dor, doină şi... colind ! Ei bine, tratat la categoria „nişte”, nici nu-i de mirare că aceste minunate cîntece care se leagă în mod deosebit de sărbătoarea Crăciunului, a Naşterii Mîntuitorului, mai exact, au ajuns să fie într-atît de răstălmăcite şi de încurcate încît, (şi) pe această filieră, mîine, poimâine, ne vom trezi sterpi de toată bogăţia acestui pămînt binecuvîntat de Dumnezeu şi asta doar datorită ignoranţei noastre, a majorităţii, care, unu, este insuficient instruită în ceea ce priveşte temele fundamentale ale spiritualităţii noastre şi, doi, refuză cu încăpăţînare să poarte mai departe, în mod autentic, tradiţia sănătoasă, din diferite pricini care ţin de o abordare sociologică mai degrabă a acestui fenomen care nu se petrece de azi, de ieri, fenomen care, din nefericire, în prezent este ajuns la limita critică.

Apropo de asta, una dintre pricinile pentru care tradiţia sucombă la momentele de tranziţie cînd vorbim chiar şi numai despre schimbul de generaţii constă în motivul vechiului invocat de către reprezentanţii generaţiilor tinere care, astfel, au aşa o tîrşă în a prelua moştenirea de la generaţiile părinţilor şi ale bunicilor pe motiv că „este vechi”, iar a ieşi în lume cu... vechituri a fost de cînd lumea un motiv de excludere socială de care nici un tînăr nu este deloc mîndru, apoi să mai şi primească aşa ceva în numele acestei datorii, practic, de a prelua şi de a duce moştenirea culturală în mod temeinic şi de a o da mai departe celor care vin din urmă. Îmi vine să rîd, chiar acum cînd scriu, amintindu-mi de vremurile în care eu am fost pus într-o astfel de situaţie şi de o vorbă neaoşă românească care spune că „boul uită c-a fost... viţel !”  Aşadar, îmi amintesc cum ne îndemna nevoie mare mama să învăţăm un colind, din fericire recuperat de Ştefan Hruşcă pentru generaţiile actuale, anume „Trei păstori”(se întîlniră), iar noi, „nuuu” şi „nuuuuuuuu”, că or să rîdă copiii de noi, deci nici o mirare despre cum reacţionează generaţiile lui „Moş Crăciun cu plete dalbe”, nimic nou sub soare ! Iar, în acest trend, îmi amintesc cum odată, cu circa 30 de ani în urmă, la un Crăciun, eram cu colindatul cu gaşca din acea vreme (majoritatea plecaţi din sat, la „şcoli mai departe”, pe la facultăţi, adică) la o casă pe Lunca din Jos şi colindam „Coborît, a coborît”, un „colind” de-acum mai cu moţ decît „Ce vedere minunată” consacrat de generaţia părinţilor noştri, şi răsuna Lunca de colindul nostru minunat, doar că gazda casei n-avea de un’ să ştie că ai noştri din gaşcă se-mpărţiseră pe cîteva grupuleţe, adunaţi ciorchine pe lîngă cei care aveau colindul scris pe hărtie, doar vreo trei, cred, din aproape 20, cîţi eram, ştiind colindul pe dinafară. Şi de unde răsuna lunca şi ieşeau oamenii pe uliţe să asculte frumuseţe de colindă, „sub jam, la fata lu’ cutare”, poc, gazda casei, stinge neonul din curte, aşa ca pentru atmosferă, să dea un mister aparte momentului, numa’ că, de undeeeeee, ţia-i găsit pocinog: de cum s-a luat lumina, a amuţit şi găşcuţa noastră înţesată de studenţi care o apucaseră de-acum pe alte căi, mai... moderne, adictălea exact ce se întîmplă şi cu generaţiile de-acum, decît că în alt context socio-cultural şi istoric, pentru ultimul reper de data asta cu o notă aparte ! 

Desigur că Vasile Danci Moroşanu nu a venit aici/acum să arate cuiva cît este el de deştept într-ale colindului românesc, desigur că nu am venit să (vă) spun că de la anul nu mai ascultăm „Jingle Bells” sau pe Fuego, cu ale lui, sau pe Cleopatra Stratan care nu se ştie cu ce... surprize va mai veni, din urmă, desigur că nu ne putem opune sub nici un chip transformărilor de tot felul care, acum, mai ales, au o dinamică ameţitoare care ne prind, adesea, descoperiţi precum pe guvernanţi sezonul deszăpezirilor, dar, cu toate acestea, conştienţi mai ales de toate aceste transformări, trebuie să lăsăm musai un neuron să lucreze în dreptul moştenirii tradiţiei care nu este altceva decît certificatul nostru de naştere, unic, netransmisibil, sfinţit de bunii şi străbunii noştri care au pus mai multă dragoste decît ar încape pînă sub cer pentru a legăna în căuşul fiinţei mereu, la vreme de sărbători, acest prunc năzdrăvan care a fost şi trebuie să rămîie colindul nostru străbun ! Nicolae Iorga spunea că (citez din memorie, ideea în sine) nu putem privi spre viitor dacă nu privim înapoi, spre gloria şi moştenirea pe care ne-au lăsat-o înaintaşii. Oare să fi ajuns asta o bagatelă numai bună de scenariu pentru ‘andicapaţii de la „În puii mei”, oare fala noastră de români, de moroşeni, de moiseieni, iată, pentru că vorbim despre asta în webcasa moiseienilor de pretutindeni, să fi ajuns, fala noastră, spuneam, aşa, la genunchiul broaştei, trezită, din cînd în cînd doar, pe scena Căminului cultural, iar prin ogrăzi nici vorbă de colinzi neaoşe, rămase acum de poveste !? Eu cred că nu, eu cred că Maramureşul şi maramureşenii, moiseienii noştri poartă în vene acest „factor” (poate cu această asociere, la modă, mai ţinem un pic pasul !) al dragostei şi, dacă doriţi, chiar, al respectului faţă de zestrea noastră moştenită din bătrîni pe care avem datoria s-o transmitem, teafără, mai departe, copiilor copiilor noştri...

Aşa să ne ajute Dumnezeu întru MULŢI ŞI RODNICI ANI de-amu'nainte !

Vasile Danci Moroşanu,

cu dor de-acasă...