TRAISTA CU AMINTIRI...

Dealu Mare

Slăbînoacele...

Ieşeau tîrziu, aşa, mai după ce se întuneca bine, una cîte una, la început, apoi cîte trei, sau chiar mai multe, cîrduri, cîrduri, dănţuind deasupra cimitirului de la poalele Dealului Mare unde se-mpreunau şi se despărţeau pînă după miezul nopţii de zicei că a luat dealu' foc, nu alta... Nimeni nu ştia cînd vin să se arate, iar cînd împînzeau cimitirul ne strigam unii pe alţii de răsunau văile - şi Buieni, şi Hăluşteni, şi Hărbunceni, toţi lăturenii de ne-nvecinam în Staniştea încă vie şi gălăgioasă din Maramureşul copilăriei mele.

Stăteam cocoţaţi pe gard şi le număram, fascinaţi de focul jucăuş, de-aievea, pînă se găsea vreunul dintre copii să dea drumul la vreo sperietură, de umpleam ograda, care mai de care mai buimac. Totul se termina cînd se băga mama între noi de ne potolea cu o vargă subţire de alun, după care ne aduna în casă şi ne stingea cărbuni, făcînd cruci, una după alta, peste gura ulcelei plină cu apă blagoslovită cu "Tatăl Nostru", rugăciune spusă de fiecare dată pe şoptite şi, nu ştiu de ce, cu ochii închişi, ca nu cumva să se lege de vreunul duhul "slăbînoacelor"…

Nici atunci şi nici mai tîrziu, după ce m-am făcut cu patalama de şcoli înalte, unde am întîlnit universitari care de care mai învăţaţi, n-am ştiut de unde vine numele acela ciudat al luminilor care încă mai dănţuiesc prin nopţile feerice din amintirile mele. Prima întîlnire cu slăbînoacele a fost în serile cu poveşti bîntuite fără excepţie de Fata Pădurii precum şi de alte arătări de miez de noapte pe care mama le aducea cu ea de pe altă lume, de pe vremea bunicilor. Aşa am învăţat că acolo, sub poalele Dealului Mare, din cînd în cînd, după ce se lasă noaptea, sufletele celor proaspăt petrecuţi pe lumea cealaltă veneau să petreacă, pînă a nu se împlini cele 40 de zile care le ferecau definitiv trecerea din lumea fără de dor. Şi tot mama ne-a învăţat încă de mici cum să alungăm duhurile din poveştile ei, ca nu cumva să se lege "boala cea rea", de la focurile despre care, mai tîrziu, am aflat că se arată numai în locurile unde stau îngropate comori.

Într-o seară, pe-aproape de vremea cînd aşteptam să mă ia "la ordin", la cătănie, slăbînoacele, care-mi luminaseră atîtea nopţi pline de mister, nu s-au mai arătat, spre dezamăgirea noastră, a copiilor mari de-acum care încă mai propteam gardul ogrăzii pînă tîrziu, spre miezul nopţii. Încurcată, mama ne-a spus că "duhurile au intrat în oameni", pentru că "aşa scrie la carte", şi scuipa în toate părţile, spunînd cu voce tare "ptu', dute-n pietre seci!", iar noi ne făceam cruce cu limba-n gură, întristaţi şi speriaţi, deopotrivă, fie că era ziua-n amiază, fie că era noapte afară, ca nu cumva duhurile din focurile acelea jucăuse să se prindă, cum era dusă vorba despre slăbînoacele care încă mai luminează feeric prin noptile din verile amintirilor mele...   

DATINI STRABUNE_DESPRE COMORI

Asculta mai multe audio folk