La colindat, în America...

Colindul din copilărie...

No, aiasta-i colinda pe care o colindam eu cînd eram mic şi nu-mi mai ajungeau cărările în noaptea de Crăciun, acasă, la Moisei... Apoi, la capăt, cînd gătam colinda, strigam cît ne ţineau plămînii: "S-ajunjăţ multe sări ca sara din iasarăăăăăăăăă", iar gazda căsii ne răspundea "Să trăiţ, haidaţ pîn casăăăăăăăă", adică asta aşa ca semn de bun venit, că o fost primită colinda :) 

Ce vremuri ! Mi-i dooooor, tare mi-i doooor şi sufăr pentru că văd că lumea iasta se duce tot la vale, şi mai la valeeeee şi că, de la an la an, se pierde şi mai mult, iar noi ne pierdem IDENTITATEA NAŢIONALĂ cu fiecare colind, cu fiecare nestemată din lada mare de zestre care a fost parcă mai ieri plină ochi de atîtea datini şi obiceiuri moştenite de la străbuni... SĂRBĂTORI FERICITE şi nu uitaţi să ţineţi ca pe sfintele moaşte toate aceste COMORI care ne dau identitate şi valoare !!! SĂRBĂTORI FERICITE...  

Mănăstirea Moisei la vremea colindelor...

Mănăstirea Moisei este gata să-i primească pe credincioşi
nu doar la mijloc de Gustar, la sărbătoarea Sântei Mării...

NINGEEEE

Seasonal graphic: Glitter-Graphics.com is the place with more than a million graphics in every category that matters

CRĂCIUNUL NU E...

glitter-graphics.com COLINDA MOROSENII

Craciunul nu inseamna cadouri, daca asta inseamna nervi. Craciunul nu inseamna imbulzeala, ci mai degraba retragere. Craciunul nu e goana irezistibila de a fi in rand cu lumea care pune bucatele pe masa "ca asa-i traditia". Craciunul nu e traditie. Craciunul nu e ghiftuiala oarba, nu e napustire hulpava dupa ce ai postit. Craciunul nu e razboi in trafic pentru familie. Craciunul nu e familie daca familia zbarnaie de tensiuni nerostite. Craciunul nu e Mos Craciun in alb si rosu. Craciunul nu e colind cu orice pret, supracantat, la ore nepotrivite. Craciunul nu e o perioada in care "ne deschidem inima ca sa intre lumina sfanta". De ce ar fi inchis in restul anului? Craciunul nu e slogan dulceag sau vorbe mari. Craciunul nu e reamintirea valorilor morale lipsa. Craciunul nu e un program special la televizor. Si nici zambet fals nu e Craciunul. Craciunul nu e prilej de regret ca nu ai cu cine petrece sarbatorile. Craciunul nu e bilant. Craciunul nu e lumina electrica in exces sau bradul pe care te-ai luptat sa-l aduci acasa ca un erou modern. Craciunul nu e lupta. Craciunul nu e promotie. Nu-l gasesti pe rafturile care urla ca e Craciunul. Nu e cozonac, caltabos, toba, sorici sau vin rosu. Craciunul nu e ilustrata si nici fericire tampa impachetata in spoturi publicitare cu reni si Mos Craciuni pentru diferite nise. Craciunul nu e nimic din toate astea. Nu e drum'n base, nici popcorn sau clubbing. Craciunul nu e discoteca si nici fantezie sexuala de iarna. Craciunul nu e bere. Craciunul nu e nimic din tot zgomotul asta surd si disonant ca o orchestra mondiala care se acordeaza la nesfarsit fara sa mai inceapa sa cante. N-are niciun rost asa. Nu e despre asta. Nu pentru mine. Mi-o spun in fiecare an, incercand cu disperare sa inot spre marginile vartejului care ma trage la fund unde in malul vascos zac resturi de sarmale, conserve, reprosuri, un fel de mazga sufleteasca, o inertie vesteda.

Craciunul e altceva. Craciunul este momentul in care s-a schimbat TOTUL. Craciunul e momentul in care Oamenii au descoperit Speranta prin Iubire. Vorbe mari, nu? Da de unde, vorbe prea mici plutind pe Marea Moarta. Dar, pentru ca vorbele astea mici care plutesc in deriva sa ajunga la destinatie si sa umfle panzele celor care mai au curajul sa navigheze, e nevoie sa sarbatorim Craciunul. Pentru EL. Pentru tot ce ne da in fiecare zi. Pentru tot ce uitam sa-i inapoiem.

As fi vrut sa inchei altfel. De fapt, Craciunul nu e nici macar ce am scris eu aici. Nu poti scrie despre Craciun in mijlocul Marii Moarte... (Tudor Chirilă)
PS:  Poate puţini cunosc faptul că începînd de la marele praznic al Intrării Maicii Domnului în Biserică, din data de 21 Noiembrie (praznic cu dată neschimbătoare), în tradiţia Bisericii Ortodoxe se începe vestirea Naşterii Pruncului Iisus prin colinde...

No, haidaţ în şăzătoare...

Şăzătoarea, de-acum uitată, odată cu vremurile de după 1990, mai ales, era un fel de Agora, pe vechi, sau, în corespondenţa evenimentelor actuale, aşa mai pe-nţelesul celor de la oraş, CLUBUL de astăz, cu menţiunea că arar era "de fiţe" pentru că avea reguli clare de la care puţini aveau îndrăzneala să se abată...  Ţînea cîtu-i postu Crăciunului şî să sfîrşă cu nişte adunări frumoase, Vergelu şî Găleţaua, despre care voi reveni cu amănunte şi chiar cu înregistrări autentice cu protagoniştii de odinioară...  Într-o expresie, şăzătoarea era un mediu de socializare specific satului românesc, Maramureşului în mod special...  

Lăsata săcului la Postu Crăciunului...

No, trece-a el şî postu aiesta, numa să sim sănătoş, c-apoi tăte încep în casa moroşănilor cu Doamne-ajută, fără asta, fără ajutoru lu Dumnezău, adictălea, fără coconi şî muieri, fără ceteră şî palincă, api să ştiţ că pă la noi nu ştim a trăi altfel !  No, Domnu v-ajute şî să zîniţ să ne colindaaţ de sărbători...  

Moisei, file de istorie...

Remember, octombrie 1944 !

14 octombrie, 2012... Se-mplinesc 68 de ani de cînd comuna Moisei a fost prădată şi incendiată de către trupele hortyste...  Este un bun prilej pentru a marca această filă de istorie, cu dramele ei, însă, acum, cu gînd bun şi cu aplecare din suflet, cu respect către cei care au trăit acele zile cumplite, mă refer, mai ales, la generaţiile părinţilor şi bunicilor noştri, obligaţi să se refugieze departe de sat... Iar pentru că în astfel de momente oamenii poartă în suflet resentimente, eu aş propune altceva: să plecăm genunchii şi să-i pomenim pe cei dragi care au trăit acele clipe de groază, dar să ne rugăm şi pentru iertarea călăilor pentru ca, astfel, să împlinim porunca lui Dumnezeu... Şi mai e ceva: chiar dacă în aparenţă, doar, viaţa noastră nu este la fel de zbuciumată precum în acel octombrie '44, ar trebui, totuşi, să veghem şi să ţinem trează flacăra credinţei pentru ca bunul Dumnezeu să ne ferească de urgia războiului şi, mai ales, să rememorăm istoria care, spune o vorbă, pentru cei care o uită, merită s-o (re)trăiască...  

Doamne ocroteşte-ne şi ne fereşte de rele !

LETOPISET LA MOISEI

Asculta mai multe audio folk

Despre tradiţii şi viitorul lor la Moisei...

LA TAIFAS CU GHEORGHE DIN VĂI

Cînd vine vorba despre tradiţii, ceteraşul de suflet al moiseienilor este de un optimism incurabil ! Pentru vizionare, click AICI

LA MULTI ANI, SILVIA GADJA !

Auz tu întâmplare... 

Eram acasă, vo tri, patru ai în urmă, la Moisei, frământat că nu-m ajung cărările pă unde, cum, să mai văd tăt ce mi-i dor, că tare rar mai ajung în Maramureş, numa zâc eu că parcă ar si blăstăm de la oarece moiseience care le-o părut rău când am plecat din sat şî m-am însurat în Moldova...  Şî, pă sară, aşă, numa că sună mătuşa Anişca, sora mamii, care stă „la asfalt" de-amu, lângă Măricuţa brigadirului, şî-m zâce, mie, aşă, personal: „no să te uiţ în sara asta la Mamaia". Euuuuuuuu, ioc ! Zâc: ce le-o zânit la fimeile istea, amu', nu mai ştiu ele cum să-m între în voie, că zin rar p-acasă, adictălea cu gându, musai, că-ş dau vorba după a moldovenilor, unde m-am... măritat eu de vro mai bine de douăzăci de ai, că doar numa' ei zâc la bunică, „moşâca" noastă mai pă-nţăles la tătă lumea, ei numa zâc „mamaie"...  Ş-o-ntreb pă mătuşa Anişca: „da la care mamaie, mătuşîcă" ?!  „La Mamaiaaaaaaaaa, că-i fata Silvii brigadirului care-i măritată pă Luncă, în sus, ie are o fată tare mândră şî cu har de cântat, ie cântă în sara asta la televizor, la Mamaaaaiaaaaaaaaaaaaaaa" !  Mno, in te uită ce rătăcit îs, de când nu mai ştiu care şî cum p-acasă, m-am mnirat eu, auz tu, bucuros că fata Silvii brigadirului cântă la televizor, la Mamaiaaaaaaaaa... 

Ş-apoi m-am uitat, aşă, cu lacrămni de bucurie în oti, că avem şî noi o moiseiancă la televizor, o domnișorică hireşă ca o Cosînzeană, studentă la Cluj, tare îndemânoasă la petrecere ! Api, de-atunci, mă tot uit după ie şî de când şî cu iutubu' ista şî, mai dincoace, cu făisbucu', mă tot uit şî mă bucur că „o târâit picioru", cum spun moldovenii când aduci şî pă alţîî după tine...  Numa să-ţ deie Dumnezău sănătate, șî să nu te ţîi măreaţă amu, că ai ajuns de te știe țara-ntreagă, să sii ca mama'ta, daaaaaaaaa, ca ie, tare de omenie…  O ştiu de fată, pă cînd zâne' pă la Oneaţa, la vară'mea, acolo-n vecini, da, de cântăreaţă, n-am ştiut-o, nu ştiu în laturea cui te-i fi “aruncat”, da, numa' nu te-ai deoche’, că tare bine-ţ şăde șî noi, moisăienii, tare făloș mai sîntem cu tine !

No, LA MULȚ ANI, frumoasă Silviucă, să-ț dea Dumnezeu sănătate să ne tăt zîci așă mîndru șî să ne bucuri ca pîn’ amu...

Cetera, prima şi cea mai mare dragoste...

LA  TAIFAS  CU  GHEORGHE  DIN  VĂI

De Sîntă Mărie, la Moisei...

De Sfînta Maria Mare, la Mănăstirea Moisei...
FOTO:  Vasile Danci Morosanu 

Mănăstirea Moisei a fost şi în acest an, pe 15 august, loc de întîlnire pentru mii şi mii de pelerini, locuitori ai comunei, ai localităţilor limitrofe dar şi turişti care cunosc frumuseţea praznicului Adormirii Maicii Domnului aici, pe meleaguri maramureşene, acest sfînt lăcaş fiind unul dintre punctele de atracţie de sărbătoarea Sîntei Mării, cum se spune în popor, alături de mănăstirea Rohia, (oarecum mai) cunoscută deoarece este legată de numele lui Nicolae Steinhardt, monahul şi cărturarul convertit de la cultul mozaic la ortodoxie, celebrul de-acum autor al lucrării "Jurnalul fericirii". Ceea ce dă o notă personală, unică, mănăstirii de la Moisei sunt acele procesiuni (numite în zonă "prosesii") care constau în grupuri de credincioşi organizaţi la nivel de parohii (sau de comune) care, la această sărbătoare, se-ntrec în cîntări de slavă închinate Sfintei Fecioare Maria, înconjurînd biserica într-un alai care conferă o emoţie deosebită chiar şi localnicilor, ca să nu mai vorbim de turiştii prezenţi cu această ocazie la Moisei... 

Pelerinajele cu ocazia sărbătorii SfântaMaria Mare la această mănăstire sunt datate documentar încă din anul din 1873, acestea contribuind în mod deosebit la salvarea bisericii de lemn în perioade de inactivitate, dar şi la faima mănăstirii şi a comunei Moisei, încă din secolul al XIX-lea. Deloc întîmplător, în acest context, prosesiile de la Mănăstirea Moisei au fost foarte apreciate şi de către actualul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, PF Daniel, prezent la Moisei cu mai bine de 10 ani în urmă, dealtfel, tocmai datorită acestei tradiţii, existînd demersuri care dau mari şanse ca aceste procesiuni să intre în Patrimoniul UNESCO…

Pentru cei care nu cunosc reperele istorice ale acestui sfînt lăcaş, bine de ştiut este faptul că pînă la 1756, cand a fost desfiintata mănăstirea din Peri, mănăstirea Moisei a fost considerată a doua mănăstire ca importantă pe meleagurile maramureşene, iar, dupa aceea, ca primă mănăstire. Potrivit legendei, prima manastire la Moisei a fost ridicata de credinciosii Moise Coman si sotia sa Dochia, născută Şerban, iar conform unei inscripţii păstrate pe o bîrnă din peretele nordic al bisericii vechi, putem considera începuturile vieţii monahale la Moisei încă de la finele secolului al XVI-a, mai exact, de la anul 1599…

TRAISTA CU AMINTIRI...

Dealu Mare

Slăbînoacele...

Ieşeau tîrziu, aşa, mai după ce se întuneca bine, una cîte una, la început, apoi cîte trei, sau chiar mai multe, cîrduri, cîrduri, dănţuind deasupra cimitirului de la poalele Dealului Mare unde se-mpreunau şi se despărţeau pînă după miezul nopţii de zicei că a luat dealu' foc, nu alta... Nimeni nu ştia cînd vin să se arate, iar cînd împînzeau cimitirul ne strigam unii pe alţii de răsunau văile - şi Buieni, şi Hăluşteni, şi Hărbunceni, toţi lăturenii de ne-nvecinam în Staniştea încă vie şi gălăgioasă din Maramureşul copilăriei mele.

Stăteam cocoţaţi pe gard şi le număram, fascinaţi de focul jucăuş, de-aievea, pînă se găsea vreunul dintre copii să dea drumul la vreo sperietură, de umpleam ograda, care mai de care mai buimac. Totul se termina cînd se băga mama între noi de ne potolea cu o vargă subţire de alun, după care ne aduna în casă şi ne stingea cărbuni, făcînd cruci, una după alta, peste gura ulcelei plină cu apă blagoslovită cu "Tatăl Nostru", rugăciune spusă de fiecare dată pe şoptite şi, nu ştiu de ce, cu ochii închişi, ca nu cumva să se lege de vreunul duhul "slăbînoacelor"…

Nici atunci şi nici mai tîrziu, după ce m-am făcut cu patalama de şcoli înalte, unde am întîlnit universitari care de care mai învăţaţi, n-am ştiut de unde vine numele acela ciudat al luminilor care încă mai dănţuiesc prin nopţile feerice din amintirile mele. Prima întîlnire cu slăbînoacele a fost în serile cu poveşti bîntuite fără excepţie de Fata Pădurii precum şi de alte arătări de miez de noapte pe care mama le aducea cu ea de pe altă lume, de pe vremea bunicilor. Aşa am învăţat că acolo, sub poalele Dealului Mare, din cînd în cînd, după ce se lasă noaptea, sufletele celor proaspăt petrecuţi pe lumea cealaltă veneau să petreacă, pînă a nu se împlini cele 40 de zile care le ferecau definitiv trecerea din lumea fără de dor. Şi tot mama ne-a învăţat încă de mici cum să alungăm duhurile din poveştile ei, ca nu cumva să se lege "boala cea rea", de la focurile despre care, mai tîrziu, am aflat că se arată numai în locurile unde stau îngropate comori.

Într-o seară, pe-aproape de vremea cînd aşteptam să mă ia "la ordin", la cătănie, slăbînoacele, care-mi luminaseră atîtea nopţi pline de mister, nu s-au mai arătat, spre dezamăgirea noastră, a copiilor mari de-acum care încă mai propteam gardul ogrăzii pînă tîrziu, spre miezul nopţii. Încurcată, mama ne-a spus că "duhurile au intrat în oameni", pentru că "aşa scrie la carte", şi scuipa în toate părţile, spunînd cu voce tare "ptu', dute-n pietre seci!", iar noi ne făceam cruce cu limba-n gură, întristaţi şi speriaţi, deopotrivă, fie că era ziua-n amiază, fie că era noapte afară, ca nu cumva duhurile din focurile acelea jucăuse să se prindă, cum era dusă vorba despre slăbînoacele care încă mai luminează feeric prin noptile din verile amintirilor mele...   

DATINI STRABUNE_DESPRE COMORI

Asculta mai multe audio folk

TRAISTA CU AMINTIRI...

DESPRE CUNUNIILE LUI "Cuptor"...



13 Mariana Deac - Am umblat lume prin tine

Asculta mai multe audio diverse

Prof. Toader Ștețcu a fost reales în funcția de primar la Moisei !

Foto: Cristi Vatavu-MEDIAFAX

Am trecut și de "circul" localelor... Spectacolul s-a terminat, actorii sunt la machiaj, aproape gata să intre în scenă ! Nu vreau să zăbovesc mult asupra filmului acestui episod derulat la mine acasă, la Moisei, din varii pricini !  Una ar fi aceea că nu am înțeles și cred că nu voi înțelege vreodată DE CE este nevoie de atîta îndîrjire, de ce se-nghesuie, mereu, atît de mulți să ocupe acele locuri, de vreme ce unii nici nu știu pe care parte ar trebui să le-ncalece  ?!!!  Dar, mă-ntorc și spun și eu: “mulț chemaț, puțîni aleș”, că, de, mai întîi și-ntîi este o competiție, iar, în astfel de contexte, nu e loc în față păntru tăț… Apoi, lumea, care, cum poate și pricepe, adesea după interese mărunte, bifează: bunii, cu bunii, restu, deoparte, mai la anu șî la mulț ai…  Păntru tăț, deopotrivă, este un exerciți, unul din care, știu ce vorbesc, comunitatea tătă iese întărită și cîștigată, mai ales pe termen lung. De regulă, se vorbește doar despre partea “can-can”, mai apetisantă, dar acolo în oala cea mare a electoralelor fierbe tătă lumea, candidați și votanți, deopotrivă, iar în vîltoarea de-acum știută, specifică Mioriției noastre, la capăt, fiecare se alege cu o experiență, ceea ce prinde bine, cum spuneam... Dovada: în ciuda apartenenței politice, deloc favorabile în contextul “reformelor” din ultimii patru ani, Prof. Toader Ștețcu este cel care a adunat cele mai multe voturi, continuînd încă un mandat în fotoliul de primar. Care-i “dovada”  !?  Păi asta, dovada de înțelepciune pe care au făcut-o majoritatea moiseienilor hotărîți să aleagă un GOSPODAR cu experiență, care a dovedit cu fapte !  Cîrcotașii ?!  Oooooooooo, păi făr de ei ar fi plictisitoare Mioriția noastră eternă și, uneori, iaca, nițel fascinantă, acolo unde omul, oamenii, numesc aici primarul reales dar și pe votanți, sfințesc locul…
Domnu v-ajute, mai departe, drumul nu-i deloc ușor !  Aaaaaaaaa, că tot veni vorba: țin minte cum ne spunea mama, cînd eram la greu, avea o vorbă de-a noastră, pe care am mai spus-o șî la alțîî șî pă care cred că orice moiseian cu rădăcinile prinse bine în locul acela binecuvîntat de Dumnezeu o știe…  “Otii spar, mînurile bucură, Dumnezău ajută” !  Chiar așa, de fiecare dată mi s-a confirmat, cu o condiție însă:  să nu uităm în fiecare clipă de Dumnezeu, fără El totul este doar vînare de vînt…
PS:  Despre deznodămîntul alegerilor locale de la Moisei, din 10 iunie, dar și despre ce planuri are în vedere în acest mandat Prof. Toader Ștețcu puteți afla făcînd click AICI. Toate cele bune !!!

EU, CU CINE VOTEZ ?!

Liniştea de dinaintea alegerilor...

Peste puţină vreme, moiseienii se vor prezenta la vot pentru a-i alege pe cei care vor hotărî în dreptul comunităţii, vreme de patru ani (ipotetic) de-aici înainte... În mîinile CUI vor fi frîiele comunei în viitor, CINE o să taie panglici pe deal şi pe vale în Moiseiul rădăcinilor mele ? Iată doar două întrebări al căror răspuns îl vom cunoaşte la cumpănă de Cireşar, însă, pînă atunci, haideţi să vedem niţel pulsul frămîntărilor electorale de la Moisei într-un montaj pe care-l puteţi accesa făcînd click AICI... 

LA MULTI ANI, OANA TOMOIAGĂ !

Astăzi, 21 aprilie, la cumpănă   de zodii, îndrăgita şi de-acum binecunoscuta interpretă de muzică populară Oana Tomoiaga, moiseiancă de-a noastră, împlineşte o frumoasă vîrstă, adăugînd încă un fir la buchetul darului vieţii, marcînd, cu această sărbătorire, încă un prag în suişul strălucitor de pînă acum care nu a consacrat-o doar pe ea ci şi pe noi, pe toţi moiseienii, prin faptul că, astfel, prin toată această frumoasă lucrare a dus mai departe tradiţia Maramureşului şi, cum spunem noi, hirul bun al moiseienilor care, nu trebuie uitat, datorează Oanei Tomoiagă ieşirea în lumea bună, apreciată la nivel naţional, a muzicii populare de cea mai bună calitate...  O prezenţă marcantă şi valoroasă care, pas cu pas, a cucerit scena cântecului popular moroşenesc (şi nu numai !), fiind deopotrivă de aproape atât de generaţia tânără, pe care o reprezintă, cît şi de generaţia vârstei a doua. Una dintre interpretele care a făcut ca numele comunei Moisei să fie cunoscut şi respectat oriunde în ţară, o lucrare frumoasă şi de drum lung, la care au mai contribuit din plin Silvia Gadja sau/şi Oana Maria Tomoiagă, asta ca să le numesc doar pe interpretele de top (după aprecierea mea !) care au plecat din Moisei să cucerească publicul românesc cu horile noastre atât de îndrăgite care au ajuns să fie (un) brend, fie că (se) cântă la Oradea, la Sibiu, sau la Iaşi... FELICITĂRI şi MULT SUCCES mai departe ! LA MULŢI ANI Oana Tomoiagă, cu mulţumiri şi reverenţe pentru modul în care ai scos Moiseiul în lume :)

Mătuşa Măricuţa din Dealu' Jurchii, la taifas cu rapsodul Grigore Leşe...

NATURAL 100 % !

Farmacia lui Nelu, de unde că oferă garanţia unor produse 100 % NATURALE, mai este şi după punga românului încovoiat de interminabila noastră tranziţie...  

Căutînd stînga, dreapta după una, alta, başca înghesuit de o oboseală cruntă care, premieră, a reuşit să mă proptească-n pat, iaca peste ce dau eu, taman bine la vremea iasta păcătoasă şi la hibele mele care, o zic de mult, nu-şi au leacu-n farmacie. Şi că tot veni vorba despre hibe şi despre leacuri: a căuta ceva în ţara asta, fără a fi contrafăcut (se poate înlocui cu sinonimul FALS !!!) la vremea asta, în ţara asta, este ca şi cum ai săpa un puţ în deşert, de unde şi bucuria mea cînd am dat de acest produs şi, mai ales, de acest OM care nu doar că nu-şi vinde sufletul, cum este la modă în Mioriţia noastră, ci, mai mult, oferă leacuri întru tămăduire tuturor celor care au norocul să dea peste el (şi) în mediul virtual unde poate fi găsit, cu toată bogăţia lui de care prea puţini mai sunt conştienţi într-o lume acaparată pînă la pierzanie de Coca-Cola si de Red Bull.

De multe ori am spus că întotdeauna, dar ÎNTOTDEAUNA, fără excepţie, mai devreme sau mai tîrziu, Dumnezeu face dreptate, iar în cazul de faţă Stăpînul meu care m-a iubit mereu peste măsura vredniciei mele de a-I întoarce, a făcut să-l întîlnesc pe Nelu, un român din stirpea celor încadrabili în categoria RARA AVIS care a dus apicultura dincolo de statul ei de “îndeletnicire strămoşească”, transformînd-o într-o lucrare pentru toţi cei care refuză surogatele, într-o FARMACIE nu doar la-ndemînă ci şi GARANTATĂ prin ceea ce ne oferă în rafturile ei cu produse de la mama lor, a albinuţelor, adică, bune nu doar atunci cînd ai căzut în suferinţă, aşa cum mi s-a-ntîmplat mie. Cînd/dacă aveţi nevoie de aceste minunăţii cu care rar puteţi să vă-ntîlniţi pe vremurile astea, căutaţi-l aici unde veţi da de un om mereu dispus să întindă mîna celor din jur, de o solicitudine nemţească şi, mai ales, cu tot ceea ce oferă, 100 % garantat NATURAL...
Mulţămesc, maestre, mulţămesc pentru toate aceste daruri şi, în mod deosebit, mulţămesc pentru modul în care faci toată această MISIUNE într-o ţară în care, din nefericire, mai totul este fals, de unde şi strălucirea briliantică a unor astfel de daruri/gesturi care vin să ne întărească, şi la propriu, şi la figurat, pe toţi cei care căutăm oaza (d)in deşert... 

De Bobotează, cu Tiralecsa...

MASA DE SĂRBĂTORI...

Mirosul bucatelor de sărbători te ameţea încă de la Lăsata secului, ultima masă "de frupt" de dinaintea Postului Crăciunului, care, după tradiţia Maramureşului, se lăsa cu petrecere mare la care fetele contribuiau cu tot ceea ce ţine de bucătărie, iar ficiorii cu ceteraşii şi cu horilca... 

VIAŢA CA O SCENĂ !

"Lumea este o scenă, viaţa e un act: ai venit, ai văzut şi ai plecat !"  (Seneca, filozof roman)

CRĂIASA ZĂPEZILOR
dramatizare audio după basmul cu acelaşi nume de Hans Christian Andersen

Un băiețel și o fetiță se jucau împreună și erau cei mai buni prieteni până când, într-o zi, băiatul s-a schimbat brusc și a fost răpit de regina zăpezilor. Ce nevoie are o regină cu inima de gheață de un băiețel mic în singurătatea ei polară? Ce nevoie are să ucidă orice sentiment uman în el și să îl transforme într-o mică copie a ei? Nu se știe, lucrurile se petrec fără explicație, băiețelul dispare printre zăpezi pentru că tot ce lăsase acasă îl nemulțumea, totul era impur și imperfect... Fetița este singura care nu acceptă dispariția lui și pleacă singură prin lume să îl caute. Nu știe unde e, dar merge spre nord atrasă de o presimțire. Pe drum întâlnește oameni ciudați, își face prieteni buni, dar nici perspectiva prieteniei, nici teama de singurătate nu o opresc din căutarea ei. Odată ajunsă la pol, cum îl va face însă pe băiețel să vrea să vină cu ea, înapoi în lumea urâtă și caldă și imperfectă? Cum poți convinge pe cineva să renunțe la perfecțiune pentru viață pur și simplu?  (Sursa: TEATRU RADIOFONIC)

Craiasa zapezii - H. C. Andersen - Teatru

Am socotit de cuviinţă să promovez, începînd cu această postare, ciclul „Viaţa, ca o scenă” ispitit de frumuseţea şi profunzimea creaţiei marilor autori din literatura română şi cea universală, socotind că aceste sinteze de viaţă ne pot fi pildă, prin mesajul lor, într-o lume debusolată, nepermis de îndepărtată de rădăcinile valorilor universal recunoscute ca fiind ziditoare de fiinţă (deloc întîmplător în acest context şi rubrica aparte a paginii, intitulată NIHIL SINE DEO !). Revenind la această dramatizare semnată de cunoscutul Hans Christian Andersen cu care sunt convins că toţi ne-am petrecut copilăria, şi nu în ultimă instanţă la mesajul ei (oarecum retoric, aş spune eu), cred că în fiecare dintre noi, chiar dacă am trecut de vîrsta poveştilor, poate reînvia luminiţa întrebării „Cum poți convinge pe cineva să renunțe la perfecțiune pentru viață pur și simplu?”…  Ei bine, profitînd de faptul că spiritual marii sărbători a Crăciunului este încă fierbinte şi că este (sau măcar ar trebui să fie !) o constantă a făpturii noastre, aş îndrăzni să dau un răspuns: DRAGOSTEA, doar dragostea, bunătatea din noi, lipsa făţărniciei şi spiritual jertfelnic, creştinesc, toate acestea şi încă multe altele care decurg de aici se constituie într-un răspuns viabil la această întrebare. Asta doar dacă ne-am croit cărările vieţii pe căile cele laminate ale VEŞNICIEI din împărăţia lui Dumnezeu… 

2012 SĂ V-ADUCĂ PACE ŞI ÎMPLINIRI, LUMINĂ ŞI BUCURII ÎN SUFLET ŞI ÎN CASE, LA MULŢI ANI !

S-O LĂMURIM CU COLINDUL…

Crăciunul ACASĂ, la Moisei, pohta dar nu şi bucuria mea de fiecare iarnă, din păcate...  Aici, în 2007,  mai norocos, acasă la bunii noştri prieteni Ionel (Loioş) şi Măriuca Pop

Începînd de la sărbătoarea „Intrării Maicii Domnului în Biserică”, praznic marcat în Calendarul Ortodox la finele lunii noiembrie şi care, astfel, cade de fiecare dată pe la-nceputul Postului Crăciunului, în Biserica Ortodoxă este, ca să spun aşa, liber la colinde...  Asta deloc întîmplător, pesemne, de vreme ce în tradiţia noastră romînească sensul cel mai profund şi, aş adăuga fără nici o umbră de reţinere, corect al colindului este (sau ar trebui să fie !!!) în prezent vestirea marelui eveniment de la sfîrşitul postului, anume acela al Naşterii Pruncului Iisus, sărbătoare al cărei fior îi înalţă pe credincioşi, mai ales, dar şi pe cei care nu sunt marcaţi de o evlavie deosebită întru cele sfinte.

Despre colinde, de cînd mă ştiu, se vorbeşte aşa, de-a valma, în sensul că „Trei crai de la Răsărit” se socoate a fi la fel de... colind cu „Împodobeşte mamă bradul”, de pildă, asta aşa ca să luăm doar două exemple binecunoscute, două „colinde” foarte des auzite în perioada sărbătorilor de iarnă, fie prin bătături, la vreme de Ajun, fie, sau mai cu seamă, pe toate canalele media, prin excelenţă cele audi-video. Că aşa stau lucrurile în teren (era să spun în metrou !), nici o noutate, limpede ca „bună ziua”, doar că atunci cînd se dă „bun de colindat”, ca să parafrazez o expresie din presa scrisă unde redactorul numit „cap limpede” girează publicaţia dînd „bun de tipar”, nu mai putem vorbi despre acel „cap limpede” aproape dispărut din peisaj mai ales în ultima vreme cînd, odată cu „înnoirea” democratică (cică !!!) a societăţii româneşti, tradiţiile şi datinile noastre au cam luat-o la vale presate de factori diverşi, o mulţime cu provenienţe de import, dar şi datorită unei degenerări a societăţii în general, mai ales în mediul rural unde, bătrînii mai cu seamă, depozitari ai tradiţiei sănătoase, au plecat după steaua lor din cer iar ceea ce se perpetuează nu mai este decît o umbră palidă a moştenirii acestui popor care a ajuns să mai colinde cît de cît neaoş doar pe la căminele culturale, la fel de fel de festivaluri, sau/şi, adesea, la televizor, la „Tezaur folcloric” unde mai există cît de cît un filtru care nu lasă să se perpetueze „modernismul” care ucide aceste minunate tradiţii.

Dar să vedem, aşa ca la carte, cam ce-i cu colindul românesc, cel de la rădăcinile neamului, şi cum a ajuns el astăzi, mai bine spus ce a mai rămas din autenticitatea lui care defineşte spiritualitatea românească în mod fundamental ?  Dacă este să ne luăm după Wikipedia (apucătură de internaut, la modă !) despre colinde se spune că ar fi „...niște cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 și 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină^[1]. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua^[2]. Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou^[3]”, cu menţiunea, aşa ca un gen proxim, că “Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri”. I-auzi definiţie: „nişte” cîntece, cînd, de fapt, acestea se confundă cu rădăcinile fiinţei noastre, drept pentru care, deloc întîmplător, avînd în vedere o asemenea coordonată, marele filozof Constantin Noica propune UNESCO trei noţiuni definitorii pentru spiritualitatea românească, respectiv: dor, doină şi... colind ! Ei bine, tratat la categoria „nişte”, nici nu-i de mirare că aceste minunate cîntece care se leagă în mod deosebit de sărbătoarea Crăciunului, a Naşterii Mîntuitorului, mai exact, au ajuns să fie într-atît de răstălmăcite şi de încurcate încît, (şi) pe această filieră, mîine, poimâine, ne vom trezi sterpi de toată bogăţia acestui pămînt binecuvîntat de Dumnezeu şi asta doar datorită ignoranţei noastre, a majorităţii, care, unu, este insuficient instruită în ceea ce priveşte temele fundamentale ale spiritualităţii noastre şi, doi, refuză cu încăpăţînare să poarte mai departe, în mod autentic, tradiţia sănătoasă, din diferite pricini care ţin de o abordare sociologică mai degrabă a acestui fenomen care nu se petrece de azi, de ieri, fenomen care, din nefericire, în prezent este ajuns la limita critică.

Apropo de asta, una dintre pricinile pentru care tradiţia sucombă la momentele de tranziţie cînd vorbim chiar şi numai despre schimbul de generaţii constă în motivul vechiului invocat de către reprezentanţii generaţiilor tinere care, astfel, au aşa o tîrşă în a prelua moştenirea de la generaţiile părinţilor şi ale bunicilor pe motiv că „este vechi”, iar a ieşi în lume cu... vechituri a fost de cînd lumea un motiv de excludere socială de care nici un tînăr nu este deloc mîndru, apoi să mai şi primească aşa ceva în numele acestei datorii, practic, de a prelua şi de a duce moştenirea culturală în mod temeinic şi de a o da mai departe celor care vin din urmă. Îmi vine să rîd, chiar acum cînd scriu, amintindu-mi de vremurile în care eu am fost pus într-o astfel de situaţie şi de o vorbă neaoşă românească care spune că „boul uită c-a fost... viţel !”  Aşadar, îmi amintesc cum ne îndemna nevoie mare mama să învăţăm un colind, din fericire recuperat de Ştefan Hruşcă pentru generaţiile actuale, anume „Trei păstori”(se întîlniră), iar noi, „nuuu” şi „nuuuuuuuu”, că or să rîdă copiii de noi, deci nici o mirare despre cum reacţionează generaţiile lui „Moş Crăciun cu plete dalbe”, nimic nou sub soare ! Iar, în acest trend, îmi amintesc cum odată, cu circa 30 de ani în urmă, la un Crăciun, eram cu colindatul cu gaşca din acea vreme (majoritatea plecaţi din sat, la „şcoli mai departe”, pe la facultăţi, adică) la o casă pe Lunca din Jos şi colindam „Coborît, a coborît”, un „colind” de-acum mai cu moţ decît „Ce vedere minunată” consacrat de generaţia părinţilor noştri, şi răsuna Lunca de colindul nostru minunat, doar că gazda casei n-avea de un’ să ştie că ai noştri din gaşcă se-mpărţiseră pe cîteva grupuleţe, adunaţi ciorchine pe lîngă cei care aveau colindul scris pe hărtie, doar vreo trei, cred, din aproape 20, cîţi eram, ştiind colindul pe dinafară. Şi de unde răsuna lunca şi ieşeau oamenii pe uliţe să asculte frumuseţe de colindă, „sub jam, la fata lu’ cutare”, poc, gazda casei, stinge neonul din curte, aşa ca pentru atmosferă, să dea un mister aparte momentului, numa’ că, de undeeeeee, ţia-i găsit pocinog: de cum s-a luat lumina, a amuţit şi găşcuţa noastră înţesată de studenţi care o apucaseră de-acum pe alte căi, mai... moderne, adictălea exact ce se întîmplă şi cu generaţiile de-acum, decît că în alt context socio-cultural şi istoric, pentru ultimul reper de data asta cu o notă aparte ! 

Desigur că Vasile Danci Moroşanu nu a venit aici/acum să arate cuiva cît este el de deştept într-ale colindului românesc, desigur că nu am venit să (vă) spun că de la anul nu mai ascultăm „Jingle Bells” sau pe Fuego, cu ale lui, sau pe Cleopatra Stratan care nu se ştie cu ce... surprize va mai veni, din urmă, desigur că nu ne putem opune sub nici un chip transformărilor de tot felul care, acum, mai ales, au o dinamică ameţitoare care ne prind, adesea, descoperiţi precum pe guvernanţi sezonul deszăpezirilor, dar, cu toate acestea, conştienţi mai ales de toate aceste transformări, trebuie să lăsăm musai un neuron să lucreze în dreptul moştenirii tradiţiei care nu este altceva decît certificatul nostru de naştere, unic, netransmisibil, sfinţit de bunii şi străbunii noştri care au pus mai multă dragoste decît ar încape pînă sub cer pentru a legăna în căuşul fiinţei mereu, la vreme de sărbători, acest prunc năzdrăvan care a fost şi trebuie să rămîie colindul nostru străbun ! Nicolae Iorga spunea că (citez din memorie, ideea în sine) nu putem privi spre viitor dacă nu privim înapoi, spre gloria şi moştenirea pe care ne-au lăsat-o înaintaşii. Oare să fi ajuns asta o bagatelă numai bună de scenariu pentru ‘andicapaţii de la „În puii mei”, oare fala noastră de români, de moroşeni, de moiseieni, iată, pentru că vorbim despre asta în webcasa moiseienilor de pretutindeni, să fi ajuns, fala noastră, spuneam, aşa, la genunchiul broaştei, trezită, din cînd în cînd doar, pe scena Căminului cultural, iar prin ogrăzi nici vorbă de colinzi neaoşe, rămase acum de poveste !? Eu cred că nu, eu cred că Maramureşul şi maramureşenii, moiseienii noştri poartă în vene acest „factor” (poate cu această asociere, la modă, mai ţinem un pic pasul !) al dragostei şi, dacă doriţi, chiar, al respectului faţă de zestrea noastră moştenită din bătrîni pe care avem datoria s-o transmitem, teafără, mai departe, copiilor copiilor noştri...

Aşa să ne ajute Dumnezeu întru MULŢI ŞI RODNICI ANI de-amu'nainte !

Vasile Danci Moroşanu,

cu dor de-acasă...