De Bobotează, cu Tiralecsa...

MASA DE SĂRBĂTORI...

Mirosul bucatelor de sărbători te ameţea încă de la Lăsata secului, ultima masă "de frupt" de dinaintea Postului Crăciunului, care, după tradiţia Maramureşului, se lăsa cu petrecere mare la care fetele contribuiau cu tot ceea ce ţine de bucătărie, iar ficiorii cu ceteraşii şi cu horilca... 

VIAŢA CA O SCENĂ !

"Lumea este o scenă, viaţa e un act: ai venit, ai văzut şi ai plecat !"  (Seneca, filozof roman)

CRĂIASA ZĂPEZILOR
dramatizare audio după basmul cu acelaşi nume de Hans Christian Andersen

Un băiețel și o fetiță se jucau împreună și erau cei mai buni prieteni până când, într-o zi, băiatul s-a schimbat brusc și a fost răpit de regina zăpezilor. Ce nevoie are o regină cu inima de gheață de un băiețel mic în singurătatea ei polară? Ce nevoie are să ucidă orice sentiment uman în el și să îl transforme într-o mică copie a ei? Nu se știe, lucrurile se petrec fără explicație, băiețelul dispare printre zăpezi pentru că tot ce lăsase acasă îl nemulțumea, totul era impur și imperfect... Fetița este singura care nu acceptă dispariția lui și pleacă singură prin lume să îl caute. Nu știe unde e, dar merge spre nord atrasă de o presimțire. Pe drum întâlnește oameni ciudați, își face prieteni buni, dar nici perspectiva prieteniei, nici teama de singurătate nu o opresc din căutarea ei. Odată ajunsă la pol, cum îl va face însă pe băiețel să vrea să vină cu ea, înapoi în lumea urâtă și caldă și imperfectă? Cum poți convinge pe cineva să renunțe la perfecțiune pentru viață pur și simplu?  (Sursa: TEATRU RADIOFONIC)

Craiasa zapezii - H. C. Andersen - Teatru

Am socotit de cuviinţă să promovez, începînd cu această postare, ciclul „Viaţa, ca o scenă” ispitit de frumuseţea şi profunzimea creaţiei marilor autori din literatura română şi cea universală, socotind că aceste sinteze de viaţă ne pot fi pildă, prin mesajul lor, într-o lume debusolată, nepermis de îndepărtată de rădăcinile valorilor universal recunoscute ca fiind ziditoare de fiinţă (deloc întîmplător în acest context şi rubrica aparte a paginii, intitulată NIHIL SINE DEO !). Revenind la această dramatizare semnată de cunoscutul Hans Christian Andersen cu care sunt convins că toţi ne-am petrecut copilăria, şi nu în ultimă instanţă la mesajul ei (oarecum retoric, aş spune eu), cred că în fiecare dintre noi, chiar dacă am trecut de vîrsta poveştilor, poate reînvia luminiţa întrebării „Cum poți convinge pe cineva să renunțe la perfecțiune pentru viață pur și simplu?”…  Ei bine, profitînd de faptul că spiritual marii sărbători a Crăciunului este încă fierbinte şi că este (sau măcar ar trebui să fie !) o constantă a făpturii noastre, aş îndrăzni să dau un răspuns: DRAGOSTEA, doar dragostea, bunătatea din noi, lipsa făţărniciei şi spiritual jertfelnic, creştinesc, toate acestea şi încă multe altele care decurg de aici se constituie într-un răspuns viabil la această întrebare. Asta doar dacă ne-am croit cărările vieţii pe căile cele laminate ale VEŞNICIEI din împărăţia lui Dumnezeu… 

2012 SĂ V-ADUCĂ PACE ŞI ÎMPLINIRI, LUMINĂ ŞI BUCURII ÎN SUFLET ŞI ÎN CASE, LA MULŢI ANI !

S-O LĂMURIM CU COLINDUL…

Crăciunul ACASĂ, la Moisei, pohta dar nu şi bucuria mea de fiecare iarnă, din păcate...  Aici, în 2007,  mai norocos, acasă la bunii noştri prieteni Ionel (Loioş) şi Măriuca Pop

Începînd de la sărbătoarea „Intrării Maicii Domnului în Biserică”, praznic marcat în Calendarul Ortodox la finele lunii noiembrie şi care, astfel, cade de fiecare dată pe la-nceputul Postului Crăciunului, în Biserica Ortodoxă este, ca să spun aşa, liber la colinde...  Asta deloc întîmplător, pesemne, de vreme ce în tradiţia noastră romînească sensul cel mai profund şi, aş adăuga fără nici o umbră de reţinere, corect al colindului este (sau ar trebui să fie !!!) în prezent vestirea marelui eveniment de la sfîrşitul postului, anume acela al Naşterii Pruncului Iisus, sărbătoare al cărei fior îi înalţă pe credincioşi, mai ales, dar şi pe cei care nu sunt marcaţi de o evlavie deosebită întru cele sfinte.

Despre colinde, de cînd mă ştiu, se vorbeşte aşa, de-a valma, în sensul că „Trei crai de la Răsărit” se socoate a fi la fel de... colind cu „Împodobeşte mamă bradul”, de pildă, asta aşa ca să luăm doar două exemple binecunoscute, două „colinde” foarte des auzite în perioada sărbătorilor de iarnă, fie prin bătături, la vreme de Ajun, fie, sau mai cu seamă, pe toate canalele media, prin excelenţă cele audi-video. Că aşa stau lucrurile în teren (era să spun în metrou !), nici o noutate, limpede ca „bună ziua”, doar că atunci cînd se dă „bun de colindat”, ca să parafrazez o expresie din presa scrisă unde redactorul numit „cap limpede” girează publicaţia dînd „bun de tipar”, nu mai putem vorbi despre acel „cap limpede” aproape dispărut din peisaj mai ales în ultima vreme cînd, odată cu „înnoirea” democratică (cică !!!) a societăţii româneşti, tradiţiile şi datinile noastre au cam luat-o la vale presate de factori diverşi, o mulţime cu provenienţe de import, dar şi datorită unei degenerări a societăţii în general, mai ales în mediul rural unde, bătrînii mai cu seamă, depozitari ai tradiţiei sănătoase, au plecat după steaua lor din cer iar ceea ce se perpetuează nu mai este decît o umbră palidă a moştenirii acestui popor care a ajuns să mai colinde cît de cît neaoş doar pe la căminele culturale, la fel de fel de festivaluri, sau/şi, adesea, la televizor, la „Tezaur folcloric” unde mai există cît de cît un filtru care nu lasă să se perpetueze „modernismul” care ucide aceste minunate tradiţii.

Dar să vedem, aşa ca la carte, cam ce-i cu colindul românesc, cel de la rădăcinile neamului, şi cum a ajuns el astăzi, mai bine spus ce a mai rămas din autenticitatea lui care defineşte spiritualitatea românească în mod fundamental ?  Dacă este să ne luăm după Wikipedia (apucătură de internaut, la modă !) despre colinde se spune că ar fi „...niște cântece tradiționale românești, anume felicitări (urări) de tip epico-liric, având în general între 20 și 60 de versuri. Colindele sunt legate de obiceiul colindatului, datină perpetuată din perioada precreștină^[1]. Colindele nu trebuie confundate cu cântecele de stea, specifice sărbătorilor creștine de iarnă, și nici colindatul cu umblatul cu steaua^[2]. Colindele se cântă în preajma Crăciunului și Anului Nou^[3]”, cu menţiunea, aşa ca un gen proxim, că “Unele dintre ele au o sumedenie de variante și versiuni, potrivit diferitelor regiuni și graiuri”. I-auzi definiţie: „nişte” cîntece, cînd, de fapt, acestea se confundă cu rădăcinile fiinţei noastre, drept pentru care, deloc întîmplător, avînd în vedere o asemenea coordonată, marele filozof Constantin Noica propune UNESCO trei noţiuni definitorii pentru spiritualitatea românească, respectiv: dor, doină şi... colind ! Ei bine, tratat la categoria „nişte”, nici nu-i de mirare că aceste minunate cîntece care se leagă în mod deosebit de sărbătoarea Crăciunului, a Naşterii Mîntuitorului, mai exact, au ajuns să fie într-atît de răstălmăcite şi de încurcate încît, (şi) pe această filieră, mîine, poimâine, ne vom trezi sterpi de toată bogăţia acestui pămînt binecuvîntat de Dumnezeu şi asta doar datorită ignoranţei noastre, a majorităţii, care, unu, este insuficient instruită în ceea ce priveşte temele fundamentale ale spiritualităţii noastre şi, doi, refuză cu încăpăţînare să poarte mai departe, în mod autentic, tradiţia sănătoasă, din diferite pricini care ţin de o abordare sociologică mai degrabă a acestui fenomen care nu se petrece de azi, de ieri, fenomen care, din nefericire, în prezent este ajuns la limita critică.

Apropo de asta, una dintre pricinile pentru care tradiţia sucombă la momentele de tranziţie cînd vorbim chiar şi numai despre schimbul de generaţii constă în motivul vechiului invocat de către reprezentanţii generaţiilor tinere care, astfel, au aşa o tîrşă în a prelua moştenirea de la generaţiile părinţilor şi ale bunicilor pe motiv că „este vechi”, iar a ieşi în lume cu... vechituri a fost de cînd lumea un motiv de excludere socială de care nici un tînăr nu este deloc mîndru, apoi să mai şi primească aşa ceva în numele acestei datorii, practic, de a prelua şi de a duce moştenirea culturală în mod temeinic şi de a o da mai departe celor care vin din urmă. Îmi vine să rîd, chiar acum cînd scriu, amintindu-mi de vremurile în care eu am fost pus într-o astfel de situaţie şi de o vorbă neaoşă românească care spune că „boul uită c-a fost... viţel !”  Aşadar, îmi amintesc cum ne îndemna nevoie mare mama să învăţăm un colind, din fericire recuperat de Ştefan Hruşcă pentru generaţiile actuale, anume „Trei păstori”(se întîlniră), iar noi, „nuuu” şi „nuuuuuuuu”, că or să rîdă copiii de noi, deci nici o mirare despre cum reacţionează generaţiile lui „Moş Crăciun cu plete dalbe”, nimic nou sub soare ! Iar, în acest trend, îmi amintesc cum odată, cu circa 30 de ani în urmă, la un Crăciun, eram cu colindatul cu gaşca din acea vreme (majoritatea plecaţi din sat, la „şcoli mai departe”, pe la facultăţi, adică) la o casă pe Lunca din Jos şi colindam „Coborît, a coborît”, un „colind” de-acum mai cu moţ decît „Ce vedere minunată” consacrat de generaţia părinţilor noştri, şi răsuna Lunca de colindul nostru minunat, doar că gazda casei n-avea de un’ să ştie că ai noştri din gaşcă se-mpărţiseră pe cîteva grupuleţe, adunaţi ciorchine pe lîngă cei care aveau colindul scris pe hărtie, doar vreo trei, cred, din aproape 20, cîţi eram, ştiind colindul pe dinafară. Şi de unde răsuna lunca şi ieşeau oamenii pe uliţe să asculte frumuseţe de colindă, „sub jam, la fata lu’ cutare”, poc, gazda casei, stinge neonul din curte, aşa ca pentru atmosferă, să dea un mister aparte momentului, numa’ că, de undeeeeee, ţia-i găsit pocinog: de cum s-a luat lumina, a amuţit şi găşcuţa noastră înţesată de studenţi care o apucaseră de-acum pe alte căi, mai... moderne, adictălea exact ce se întîmplă şi cu generaţiile de-acum, decît că în alt context socio-cultural şi istoric, pentru ultimul reper de data asta cu o notă aparte ! 

Desigur că Vasile Danci Moroşanu nu a venit aici/acum să arate cuiva cît este el de deştept într-ale colindului românesc, desigur că nu am venit să (vă) spun că de la anul nu mai ascultăm „Jingle Bells” sau pe Fuego, cu ale lui, sau pe Cleopatra Stratan care nu se ştie cu ce... surprize va mai veni, din urmă, desigur că nu ne putem opune sub nici un chip transformărilor de tot felul care, acum, mai ales, au o dinamică ameţitoare care ne prind, adesea, descoperiţi precum pe guvernanţi sezonul deszăpezirilor, dar, cu toate acestea, conştienţi mai ales de toate aceste transformări, trebuie să lăsăm musai un neuron să lucreze în dreptul moştenirii tradiţiei care nu este altceva decît certificatul nostru de naştere, unic, netransmisibil, sfinţit de bunii şi străbunii noştri care au pus mai multă dragoste decît ar încape pînă sub cer pentru a legăna în căuşul fiinţei mereu, la vreme de sărbători, acest prunc năzdrăvan care a fost şi trebuie să rămîie colindul nostru străbun ! Nicolae Iorga spunea că (citez din memorie, ideea în sine) nu putem privi spre viitor dacă nu privim înapoi, spre gloria şi moştenirea pe care ne-au lăsat-o înaintaşii. Oare să fi ajuns asta o bagatelă numai bună de scenariu pentru ‘andicapaţii de la „În puii mei”, oare fala noastră de români, de moroşeni, de moiseieni, iată, pentru că vorbim despre asta în webcasa moiseienilor de pretutindeni, să fi ajuns, fala noastră, spuneam, aşa, la genunchiul broaştei, trezită, din cînd în cînd doar, pe scena Căminului cultural, iar prin ogrăzi nici vorbă de colinzi neaoşe, rămase acum de poveste !? Eu cred că nu, eu cred că Maramureşul şi maramureşenii, moiseienii noştri poartă în vene acest „factor” (poate cu această asociere, la modă, mai ţinem un pic pasul !) al dragostei şi, dacă doriţi, chiar, al respectului faţă de zestrea noastră moştenită din bătrîni pe care avem datoria s-o transmitem, teafără, mai departe, copiilor copiilor noştri...

Aşa să ne ajute Dumnezeu întru MULŢI ŞI RODNICI ANI de-amu'nainte !

Vasile Danci Moroşanu,

cu dor de-acasă...

MOŞ NICOLAE, VESTITORUL...

De cum treceam de sărbătoarea Sfîntului Nicolae, fiecare zi a lui Undrea era numărată şi socotită într-o pregăteală asiduă pentru ceea ce aşteptam cu toţii în seara de 24 cînd Moiseiul vuia de-a lungul şi de-a latul de colindele care vesteau Naşterea lui Iisus, Pruncul Sfînt căruia cu mic, cu mare, cu toţii ne pregăteam să-I aducem jertfa noastră de credinţă într-un spectacol întreg care, luat în parte, ar necesita (măcar) un blog aparte în spaţiul virtual...

Cum spuneam, febra pregătirilor pentru marea şi mereu luminoasa sărbătoare a Crăciunului începea cam după ziua lui “Moş Nicolae”, sfîntul care nu lipsea niciodată şi care mereu ne aducea daruri, mai mici sau mai mari, daruri ce ne umpleau sufletele de bucurie. Cu vărguţa nu ţin minte să fi venit vreodată Moşul chiar dacă mama ne spunea mereu în ajun, nu ştiu de ce, că am fost cuminţi “ca gardu şi ca cioara”, năzbîtiile, care mai de care, fiind uitate de către generosul personaj de poveste de-acum la vederea ghetuţelor prospăt lustruite, strălucitoare “ca-n armată”, cum ne lăuda tata, pe care le aşezam înainte de culcare în verandă şi nu în geam, aşa ca să poată veni Moşul… Veselia era mare, de fiecare dată dimineaţa, îndeobşte, cînd luam urma darnicului Nicolae, cît despre invidii şi comparaţii nepotrivite legate de darurile primite nu prea era pricină deoarece Moşul avea grijă să cumpănească mereu pe măsura rangului celor patru beneficiari, iar dacă vreodată se-ntîmpla să avem vreo “reclamaţie”, dintre mezinii casei, gîlceava se liniştea fuguţa cînd tata spunea “tu eşti mai mic, la anu' o sî-ţ aducă şi ţie mai mult” şi gataaaaaaa, treceam la savurarea prăzii, cel mai adesea asta însemnînd dulciurile poftite cu bunăvreme înainte pentru care aveam grijă să-i dăm de ştire lui Moş Nicolae, mesagerii fiind invariabil mama şi tata despre care tîrziu am aflat că, de fapt, ei făceau... cărţile în această delicată "afacere" hibernală. Apoi, toată lumea se liniştea frămîntată de pregăteala de care spuneam, pentru sărbătorile de Crăciun şi de Anul Nou care aduceau mereu în viaţa noastră o agitaţie aparte comparabilă, poate, doar cu sărbătoarea Sîntei Mării, de pe 15 august, cînd este hramul Mănăstirii de la Moisei, această zi aducîndu-i acasă pe toţi moiseienii plecaţi departe de vatra satului într-o bună tradiţie care, din fericire, nici acum nu s-a pierdut. Practic, vînzoleala care ne-a marcat de atîtea ori, nouă, copiilor, acelaşi Decembrie plin de lumină şi de bucurii, ne-a făcut bogaţi pe viaţă, o bogăţie care, odată (astfel) dobândită, n-o mai pot răscumpăra toţi banii pămîntului şi care nici că se poate compara cu excursiile exotice sau cine mai ştie ce “avantaje” cu care, acum, odraslele patronilor mai mult sau mai puţin analfabeţi se-mbată în ţara lui “Moş Crăciun cu plete dalbe” secătuită de Lumina pură a sărbătorilor de odinioară şi sărăcită aproape definitiv de toată acea frumuseţe care ne înălţa sufletele, de bucurie, pînă pe sub luna cea plină care încă mai luminează, în sufletul meu cel puţin, cocoţată deasupra Pietrosului de amintiri parcă mai grandios şi mai impunător, de fiecare dată, în nopţile geroase de Crăciun şi de Anul Nou…  

VREMEA PRIMELOR COLINZI...

Noapte de vis, asemeni nopţilor de Crăciun pe care le port de-acum în suflet ca pe un reper ziditor de fiinţă...

De mic, de cum am început să cunosc bine cărările şi văile de prin megieşi, aşa, nu tare departe, o luam cu pregăteala pentru umblatul cu “Steaua” ceea ce presupunea un complex de aptitudini şi de abilităţi, de la învăţatul colindului, ca să nu dea ruşinea peste mine în casa omului, pînă la găsirea unui partener de colind, asta în contextul în care varianta de pe vremea mea a vestirii Naşterii Domnului cu “Steaua” presupunea un copil la stea, altfel un fel de personaj principal al tandemului, şi unul la “Cruciţă”, în caz extrem cel de-al doilea putînd chiar lipsi, cum dealtfel ţin minte că mi s-a chiar întîmplat măcar o dată. Colindul „Stelei” (Jiji n-are nici o treabă în chestiunea asta !!!) îl ţin minte de parcă acum aş ieşi la colindat, fiind aşa cît pentru un puşti mititel, cam pînă-n clasa a V-a, deoarece de cum te mai măreai un pic îţi venea rîndul să vesteşti în seara de Crăciun cu „Trei Crai” sau cu „Banda lui Bujor” care, ca şi „Viflaiemul”, deja intrau în registrul dramatizărilor specifice acestei sărbători, fiind treabă de meseriaşi de-acum... Nu ştiu de ce, dar eu n-am ajuns niciodată să fac echipă mai departe de „Steauă” şi de „Trei Crai”, însă pe astea le-am făcut de fiecare dată ca la carte, impresia artistică fiind la mare preţ în evaluarea pe care gazda casei o făcea după ce terminai de colindat, la număratul mărunţişului, care, cu cît se aduna mai mult în pungă, cu atît era pricină de fală mai mare a doua zi de Crăciun, în sat, cînd fiecare se bătea-n piept cu cîştigul despre care mult mai tîrziu am aflat de la Ştefan Hruşcă cum că odată, în Maramureş, se număra şi-n mere şi colăcei !

Cum spuneam, prima ieşire de Crăciun a copilăriei  era, inevitabil, cu „Steaua” cînd ne-nvîrteam prin vecini, la-nceput, însoţiţi chiar de vreunul dintre părinţi care nu aveau decît rol de „bodyguard”, iar de cum mai creşteam o luam singuri, ceva mai departe, hotarul colinzilor mele cu „Steaua” fiind pînă la Hăluşteni, peste Valea Morii, iar în partea cealaltă, spre podul din sus, pînă în Valea Sînii unde, n-am să uit pîn-oi muri cum, de fiecare dată, mătuşa Maria a lui Grigore din Vale ne punea la masă şi ne omenea cum numai pe la casele neamurilor dinspre ai mei se mai întîmpla cu aşa ospăţ. Apoi, mai tîrziu, după ce am trecut de vremea ţîncilor abonaţi la „Trei Crai de la Răsărit/ Cu Steaua-m călătorit”, se-ntîmpla să nu mi se termine satul decît hăăăăăăăt departe de casă, prin Poduri, pe la Volgeni şi pă la Zînideni şi mai la vale, la podul din sus, de la Valea Unghiului, unde ne aştepta în fiecare iarnă uncheşu Grigore a lu’ Veşcă (aşa-l ţin minte, după poreclă), ş-apoi înapoi, spre casă, pe lîngă drum, de la uncheşu Alexa Cucucului, o casă din şirul amintirilor din nopţile de Crăciun ale copilăriei care mi-a rămas la inimă, şi de-acolo pînă-n centru unde ne cam prindeau zorii, osteniţi dar bucuroşi cum nu ştiu să mai fi fost vreodată în alte zile din calendarul amintirilor mele de-acasă...   

Dimineaţa, după ce „se crăpa” bine de ziuă, de se vedea omul aşa, mai de departe, legea pămîntului îţi poruncea să te opreşti, obligatoriu, îndrăzneala de a mai bate la vreo poartă fiind scuzabilă, ca să spun aşa, doar dacă-ţi mai rămînea de colindat pe la vreo casă de neamuri unde era supărare mare să nu fi ajuns, colindatul, fiind atunci, la vremea copilăriei şi, mai tîrziu, cît am fost flăcău, acasă, adevărată vestire, pregătită ca o liturghie în sufletul fiecăruia, fie colindători, fie gazdele care primeau cu colinda... 


„ŞICLU'” CEL DE TOATE SĂRBĂTORILE...

Sara de Crăciun...

Dacă aş spune cuiva că am nevoie de „şiclu” înafara Moiseiului şi, cred, a Maramureşului, s-ar uita la mine ca la un ciudat...  Acest cuvînt face parte din dicţionarul amintirilor mele din copilărie şi se leagă, în mod deosebit, de sărbătoarea Crăciunui care, pentru copii, nici că se putea să existe fără acest material strălucitor sau adesea colorat în toate motivele iernii. Tot anul, pînă aproape de Ajun, adunam şiclu şi-l puneam într-o carte, ca să stea bine, presat, să nu se şifoneze, însă nu înainte de a-l... mîngîia apăsat cu unghia arătătorului, aşa, bine, bine, să fie ca proaspăt ieşit de pe bandă, cu grijă să nu se rupă ştiindu-se că foiţa care dădea culoare Crăciunului nostru, mai pe-nţelesul tuturor cunoscutul staniol, este foarte sensibilă la cea mai mică atingere. Tot anul pîndeam cîte o bomboană învelită în şiclu, ciocolatele, de asemenea, şi-adesea pachetele cu delicioasa „Halva”, pe care le despachetam cu grijă pentru a nu rupe preţiosul material şi, uite-aşa, adunam şi adunam, făceam colecţie şi le tot număram din cînd în cînd ca să fiu sigur că-mi ajunge, că nu-s în urmă faţă de cei ca mine, la fel de încinşi de grija asta a sărbătorilor de tot anul... 

Asta făceam toţi, băieţii adică, într-o întrecere asiduă, asta deoarece de comoara adunată tot anul între pereţii cărţiilor bine tăinuite se lega şi look-ul fiecăruia din seara de Crăciun, fie că mergeam la colindă cu „Steaua” sau, mai tîrziu, cam după clasa a V-a, cu „Trei Crai”. Iar pentru a ne asigura că avem de toate culorile şi motivele pămîntului în desenele strălucitoare, ne-ntreceam ca la bursă, asta fie că schimbam între noi preţioasele coliţe, acolo unde ne mai găseam cîte doi, cu dubluri, ca-ntre filatelişti, fie că le cumpăram chiar de la cei mai mari, trecuţi de vărsta Stelei şi a crailor de Crăciun, fie chiar de la colege, fetele n-avînd nici un motiv să intre în febra acestei nebunii... Momentul adevărului venea nu cu multă vreme înaintea marii sărbători pe care o aşteptam ca pe nimic altceva de peste an, la concurenţă fiind, oarecum, doar sărbătoarea Sfintei Mării, din 15 august, aceasta fiind ziua cînd Moiseiul fremăta de fiecare dată de mulţime adunată din toate zările, fie de-ai noştri plecaţi departe prin lume, fie de prin megieşi, oameni cu rîvnă întru cele sfinte, locul de adunare fiind de Sîntă Mărie la Mănăstirea de sub poalele Troianului care poartă hramul Adormirii Maicii Domnului. Atunci, vedeam dacă bate... geanta cu tejgheaua, adică dacă strînsura noastră de foiţe strălucitoare ne ajungea la găteala pentru colindat. Cînd eram mai mititel, aveam grijă să-mi ajungă pentru Steaua care la mine nu seamănă cu „stelele” de pe iutub, fiind mult mai dinamică, o adevărată inginerie acolo, ce mai...  

Dacă nu aveam Steaua făcută din alţi ani, sau, la o nevoie, împrumutată de la copiii mai mari care ieşeau la colindă în alte formule, ca să spun aşa, trebuia să mă rog de mama sau de moaşa de la vale, cum îi spuneam bunicii dinspre tata, să mă facă cu o veşcă, asta pe-nţelesul omenirii de pretutindeni însemnînd doaga, din lemn, de la sita de cernut făină. De-acolo, apoi, mare inginerie, treabă de bărbat şi acela priceput, nu aşaaaaaa ! La veşca cu pricina, dobîndită uneori după un şir îndelung de promisiuni că am s-o ascult pe mama, că n-am să mai stau la fotbal după ce ies de la şcoală şi alte asemenea, la doaga respectivă, zic, meşterul, căruia iar trebuia să-i fac un pomelnic de promisiuni, îi punea, pe interior, două bucăţi de lemn, prinse în formă de cruce, în cuişoare subţiri, ca să nu crape veşca, la care întăritoare mai ticluia un mîner, nu ţeapăn, ca să se poată învîrti veşca, de care ţineam Steaua cînd colindam. Şiclul îl lipeam pe toată suprafaţa lemnului subţirel, încheiat în cerc, iar acolo unde la vremurile sale de bună folosire era sita prin care curgea făina, la cernut, tot meşterul de stele înfunda cu un carton pe care-l acopeream cu hîrtie frumoasă peste care puneam şiclul tăiat în forme care mai de care, selectat pe culori, aceea fiind faţa stelei cu care practic ne întreceam între noi şi pe care gazda căsii o lăuda, dacă avea motive suficiente, cînd umblam la colindat. Îmi aduc ca acum aminte că acolo, în fruntea Stelei, musai trebuia să am o coală mai mare de şiclu, de preferat de culoare galbenă, pe care-l tăiam în forma unui soare cu raze multe, ziceam noi, dar care, acum, socot că era motivul Stelei în sine după care s-au călăuzit cei trei magi spre Ieslea Betleemului. Apoi mare grijă mai aveam să alternăm bucăţile de şiclu, după culori, asta aşa ca să dea un efect aparte cînd învărteam Steaua care o lua vijelios ba la stînga, ba la dreapta, după meşteşugul colindătorului, la fel precum învărte vîntul o elice eoliană. Iar ca să nu se desprindă în lunga seară de Crăciun care ne purta pe toate uliţele şi hîrtoapele pe unde ne făceam de regulă norma la trînte (căzături, adică) pentru o bună bucată de iarnă, ca să nu ajungem la casa omului cu steaua pleşuvă şi urîtă, aveam grijă să lipim temeinic coliţele multicolore cu „Pelican”, lipiciul acela bun de la librăria din sat, iar cine n-avea făcea un fel de lipici din făină de grîu amestecată cu apă cu care mare grijă trebuia să mai ai la lucru să nu mînjeşti mîndreţe de stea... 

Asta era cînd eram mititel, însă şi mai tîrziu, aşa pînă pe la clasa a VIII-a, înainte de a pleca la liceu, tot şiclul era „spinul” sărbătorilor pe care-l adunam încă de cum „stricam” pomul de Crăciun, aşa, cam după Bobotează, de la bomboanele pe care tata ştiu că le căuta să fie învelite în coliţe cît mai oacheşe, ca să-mi facă voia, să nu fie alţii înaintea mea în seara de Crăciun măcar acolo, în Stanişte... La Stea, ca la Stea, dar de cum îmi venise rîndul să ies şi eu la colindat cu „Trei Crai” alături cu ciutanii cărora le mijea de-acum puful de la mustaţă, gataaaa, întrecerea se înteţise pe măsură că, de, cine avea coroana mai strălucitoare pe cap acela atrăgea toate privirile şi unde te pui că, de-acu’, nu-ţi era de colo, mai ales că nu doar gazda căsii pe la care băteai la poartă în seara de Crăciun sărea să admire frumuseţe de coroană ci de-acum şi fătuţele care ştiau bine şi pe vremea aceea să dea note oacheşilor din sat. Ş-apoi ţine-te Vasilică de adună şiclu tot anul şi cheltuieşte-te la „bursa” staniolului, pe la şcoală şi prin vecini, căăăăăăăă... cine-o pomenit Crai la Crăciun fără să strălucească precum stelele cerului ! Şi uite-aşa se făcea că, ani buni, grija cea mare la vremea colindatului venea de la comedia ceea pe care, acum, copchiii tăhuiţi de cap de „need for speed” sau de supermani de tot felul nu mai dau doi bani, şiclul amintirilor mele din copilărie fiind pe cale de dispariţie dimpreună chiar cu nopţile acelea feerice în care ieşeam cu toţii la colindat de umpleam drumul mare şi uliţele satului mai abitir ca-n orice zi de peste an...    

PS:  De curiozitate, am căutat să văd ce spune despre şiclu, la dicţionar, aici online, iar ceea ce am găsit nu prea bate cu reprezentarea spuselor din acest remember cu trimitere la nopţile de sărbători ale copilăriei, poate doar acolo unde se spune cum că acest cuvînt s-ar referi la  “monedă de argint sau de aur, la evrei, de aproximativ 6 gr.”, asta aşa, legat de partea sa strălucitoare şi nimic mai mult.  Are cineva “cheia” acestui cuvînt, aşa ca la carte  ?! 

AM VRUT SĂ DĂM BOTEZUL ŞI AICI !!!

Astăzi, 21 Noiembrie, 2011, a plecat în eter platforma web  www.Moisei1365 şi ca un fan blogger ce sunt am dorit în mod deosebit să-i fac un corespondent aici, asa de drag...
Restul, om vedea ce va mai fi  !